Cuprins

Pagina de start

Despre noi

Proiectele noastre

Contra eutanasierii la cerere!

Vacanţă la Gheorghieni/România pentru persoane cu şi fără handicap

Campionatul mondial de fotbal - 2006

Campanie pentru o lege contra discriminării

Pagina creaţiei

Acţiuni programate

Lincuri

Contact

Cartea de oaspeţi

Noutăţi

Membrii donatori & finanţatori






















 

Dictatura lui Ceauşescu a durat 24 de ani, până când tiranul a fost dat jos în decembrie 1989. Pe parcursul acestei perioade oamenii cu handicap pur şi simplu nu a fost luaţi în seamă. Ca şi cum ei nici nu ar fi existat. Nici pentru programele de protecţie socială, nici pentru şcoli, nici pentru locurile de muncă. Ei dispăreau în familiile lor sau în cămine spreciale şi nu mai puteau fi văzuţi în public. Însă şi după 14 ani de democraţie, cât şi după adoptarea unei legi acceptabile pentru persoanele cu handicap, aceşti oameni tot mai sunt consideraţi parţial „o pedeapsă divină“ pentru familiile lor; ei aproape că nu pot fi văzuţi în public (deoarece ei nu prea au şanse să fie mobili); sunt priviţi de la bun început ca nişte fiinţe neajutorate şi nevoiaşe, fără posibilităţi de responsabilitate proprie sau de determinare a propriului destin.

“Chiar dacă cobor din maşina mea high-tech şi mă deplasez cu un scaun cu rotile electric sub ochii trecătorilor, unii din ei totuşi se apropie şi încearcă să-mi pună câţiva lei în mână“ – relatează Gotthilf Lorch în urma călătoriei sale în România.  Din această cauză, multe dintre persoanele în cauză şi-au însuşit la rândul lor această percepţie a propriei lor personalităţi.

Dată fiind situaţia economică dificilă din România, această însemnând că cei mai mulţi oameni cu handicap sunt strâmtoraţi până la extrem în mai toate sferele vieţii. Cei mai puţini dintre ei beneficiază de o locuinţă adecvată necesităţilor lor. De regulă, ei locuiesc la etajul I sau încă şi mai sus, ceea ce înseamnă că ei nu pot să părăsească locuinţa sau să se întoarcă acasă fără ajutorul unor terţe persoane. Stabilimentele urbane (străzi, organizaţii publice), la fel ca şi magazinele, barurile, restaurantele, teatrele, cinematografele etc. nu le sunt accesibile. Pentru persoanele cu handicap nu există, spre exemplu, WC-uri publice. Deci, oamenii cu handicap nu se pot deplasa prin oraş decât cu ajutorul altor persoane. Iar dacă ne gândim la condiţiile mediului rural, deseori nu există nici măcar străzi pavate sau apă curentă. Dacă e timp urât, mobilitatea lor este îngrădită şi mai mult.

În asemenea condiţii nu pot fi respectate condiţiile igienice, care deseori sunt chiar mai importante pentru oamenii cu handicap decât pentru cei fără handicap.

Deşi există o lege, care garantează persoanelor cu handicap asistenţă, susţinerea financiară a dispoziţiilor ei este însă insuficientă. De cele mai dese ori, familia este cea care preia asistenţa handicapatului, deoarece întreaga familie depinde de aceşti bani. Însă remunerearea respectivă nu poate asigura un nivel decent de viaţa, aşa încât sunt necesare şi alte locuri de muncă pentru acoperirea necesităţilor. Pentru persoana cu handicap consecinţa este că ea beneficiază doar de un ajutor minim.

Din cauza lipsei de fonduri, oamenii afectaţi de un handicap grav sunt eliberaţi de şcolarizarea obligatorie. Aceasta înseamnă că ei nu au nici un fel de posibilităţi de dezvoltare şi nici o şansă de a-şi clădi propria existenţă.

Foarte puţini dintre oamenii cu handicap au un loc de muncă. Cauza rezidă, pe de o parte, în lipsa posibilităţilor de pregătire profesională, pe de altă parte, în lipsa posibilităţilor amenajării unui loc de muncă adaptat necesităţilor handicapaţilor. Spre exemplu, aproape că nu există nici o firmă care să preia costurile pentru reamenajarea corespunzătoare a unui WC.

Iar chestiunea deplasării de la domiciliu la locul de muncă pare imposibil de soluţionat.

Multe dintre programele de protecţie socială mai aşteaptă încă să fie implementate în practică, pentru a oferi persoanelor cu handicap un minim de comfort la domiciliu, o asistenţă adecvată, pentru a garanta dreptul la pregătire profesională şi la orientarea spre o profesie care să le asigure existenţa. Sunt necesare, de asemenea, şi alte programe cum ar fi cele de ajutor pentru autoajutor, pentru dezvoltarea propriei personalităţi, pentru consolidarea respectului de sine şi a încrederii în propriile forţe.

Dar, reieşind din situaţia economică existentă în România, unde probabil mai mult de jumătate din populaţie trăieşte sub minimul de existenţă, trebuie să înţelegem că oamenii cu un handicap abia de pot să aştepre un asemenea sprijin din partea statului. Din această cauză, pentru aceşti oameni sunt absolut necesare programe internaţionale de ajutor. Însă doresc să menţionez că există ţări esteuropene (Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria) în care situaţia persoanelor cu handicap este şi mai dificilă.

Scopul nostru suprem este, deci, acordarea unui ajutor pentru autoajutor. El poate fi atins prin următoarele căi:

-         motivarea persoanelor cu handicap spre a realiza de sinestătător ceva, spre a-şi exprima cu fermitate propriile necesităţi şi spre a conştientiza faptul că există drepturi fundamentale, a căror respectare poate fi cerută;

-          stimularea interesului pentru întâlniri şi comunicare reciprocă;

-         găsirea unui spaţiu adecvat pentru aceste întâlniri, precum şi a unui vehicul pentru asigurarea mobilităţii;

-         ilustrarea prin exemple a unor posibilităţi relativ usor de asigurat prin puţine mijloace, care pot însă oferi mai mult spaţiu liber (cum ar fi, spre exemplu, construirea unei rampe din lemn pentru o accesare mai facilă a locuinţei);

-         organizarea unui grup pentru petrecerea timpului liber, în cadrul căruia pot fi exprimate, de asemenea, propriile griji şi probleme, pot fi pregătite diferite activităţi (cum ar fi: informarea cu privire la propriile drepturi, cu privire la societate, eventual organizarea unei sărbători ş. a.);

-         distribuirea de ajutoare (fotolii cu rotile şi alte ajutoare, mănuşi de unică folosinţă, scutece pentru maturi, haine (mai ales pentru copii), jucării, dulciuri, computere ş. a.). Acestea sunt, pe de o parte, o necesitate, deoarece, într-adevăr, pretutindeni lipsesc lucrurile materiale şi posibilităţile financiare necesare; pe de altă parte, este importantă comunicarea cu persoanele afectate, ceea ce poate servi deseori ca stimul pentru participarea lor la alte proiecte.

 

Pentru atingerea scopurilor noastre, am stabilit deja numeroase contacte în Germania şi în întreaga Românie. Vom prezenta mai târziu persoanele sau organuzaţiile în cauză, la rubrica „Prietenii noştri“.

 

traducere de Zabulica Angela